Sunt mai bună decât ea. Mai bună, mai drăguță, mai deșteaptă și te-aș fi iubit mai mult. De ce ai ales-o pe ea, când eu te aleg zi de zi tot pe tine, chiar dacă a trecut timp mult de când tu ai ales să te îndepărtezi? Ce are ea și ce ți-a oferit, de a reușit să te țină mai mult lângă ea? Poate este de vină faptul că este mai mare și, implicit, mai matură. Eu eram doar un copil care visa la lucruri pe care nu avea atunci de unde să știe că nu le poate avea, un copil ce se cuibărea în brațele tale și simțea că toată lumea îi aparține, pentru că tu erai lumea lui... Tu ești lumea copilului din mine, care devine femeie, pe zi ce trece mai tare. Tu ai pus piatra de temelie la construirea femeii care încep să fiu. O femeie în toată firea... O femeie pe care nu ai avut răbdare să o vezi crescând și înflorind lângă tine. Nu a fost să fiu eu cea lângă care să îmbătrânești și aș fi putut să înțeleg asta, aș fi putut să accept, dar nu m-aș fi așteptat să pleci atât de repede, tocmai când începusem să am cea mai mare nevoie de tine.
Am avut nevoie de explicații, dar nu le-am primit. Apoi, mi-am zis că am nevoie de timp, căci timpul le vindecă pe toate și am avut timp din plin, un an și ceva. Am început în timp să înțeleg că nu a fost vina mea. Dar tot mă simt vinovată că te-am pierdut și că nu mai pot face nimic și într-un fel simt că am pierdut dragostea vieții mele...
