Sunt...

Sunt singură și tristă, abandonată și uitată. Sunt întreagă, dar nu sunt completă. Nu-mi găsesc sensul și rostul. Sunt o epavã și sunt degeaba. Sufăr și caut. Încerc, dar totul dã greș...

Prieteni?

Oameni. Oamenii sunt de cãcat. Oamenii te lasă baltă când deja ești la pământ și, de cele mai multe ori, nu au nicio părere de rău. Te rănesc zâmbind.

Am crezut că am prieteni și văd acum cât de tare m-am înșelat. Și-au văzut propriul interes și asta a cântărit mai mult decât prietenia noastră, prietenie fumatã și ajunsă la filtru.

TU (nu vreau să precizez numele ei),  Asta este. Sunt genul de persoană care poartă ură. M-ai rănit și dezamăgit iar și iar. Și am încercat să uit, dar nu pot. Sunt rea, da. Poți să spui asta ca să te scuzi și să mă acuzi, dar nu ai scuză pentru cum te porți cu mine și cum mă îndepărtezi din viața ta. Ai fost importantă, dar acum ai devenit aproape nulă...

Bine că ești tu ok și te simți bine cu prietenii tăi. Fii fericită că ei nu te tratează cum mă tratezi tu. Deși meriți. Și o să vezi că o să simți pe pielea ta la un moment dat aceeași răceală pe care o afișezi acum. O să vezi cum este și o să îți pară rău. Dar nu are cum să mai fie la fel, din moment ce m-ai îndepărtat.

Nu regret că am crezut în tine, regret că acum nu mai am în cine să cred...

"Ești doar o pată îmbâcsitã în cuvântul PRIETENIE."

Caută-mă

Sunt genul de persoană care nu îți răspunde la mesaje, doar pentru că nu are chef sa tasteze sau pentru că nu ești destul de important. Dar totodată, te caut chiar și după luni de zile și îţi vorbesc de parcă ultima discuție am purtat-o ieri. Și când te caut, te caut din plictiseală, de obicei seara, târziu. Dacă se întâmplă să te găsesc online și să îmi răspunzi, al meu ești! Dar să nu crezi că nu îmi pasă. Îmi pasă, dar în mai mică măsură. Îmi pasă, dar nu ești tu Acela! Și când tu mă cauți, aș da orice să mă caute el. Și când eu te caut, aș vrea enorm să îl caut pe el, dar nu vreau să fiu disperată și să îl stresez. Când vorbesc cu tine, n-ai idee cât te compar cu el... Dar, ai ghicit! El nu mă caută niciodată... iar eu încă mă caut pe mine.

Just another day in Berceni...

Stau în Berceni de câteva luni. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns că nu îmi place cartierul (din unele motive personale), din ce în ce mai des se întâmplă lucruri care mă fac să mă mut cât mai repede. De exemplu, astăzi am fost pe punctul de a fi jefuită în tramvai. Cu toții știm că hoții există, dar eu nu îi întâlnisem până acum în plină zi, îi mijloacele de transport în comun. De fapt, nu îi întâlnisem niciodată. Nu mi-a fost furat nimic de valoare până acum și, norocoasă și perspicace cum sunt, azi au rămas toate lucrurile mele acolo unde le-am pus.

Doi tipi mai dubioși (dar cum este atâta lume dubioasă în Berceni, no offence, nici nu te mai miri) s-au urcat în tramvai prin față, pe unde în mod normal se coboară (dar, din nou, câți nu fac asta?!), stăteau pe trepte și după o stație de mers, unul urcă treptele și se așază lângă mine. Era aglomerat tramvaiul și de aceea nu mi s-a părut din cale afară de dubios că se împinge în mine (mi s-a părut scârbos, într-adevăr și am încercat să mă îndepărtez un pic, dar eram lipită de perete, deci unde să mă duc?). Plus că, vrând să facă și el o disimulare, tot întreba un tip mai din spatele meu dacă vrea să coboare, gen să îi facă loc, deși omul a zis clar că nu coboară... Dar continua să se lipească de mâna mea.

Aș fi acceptat mai degrabă ideea că este libidinos, decât că este hoț. După câteva secunde (cred), m-am uitat la mutra lui, lucru pe care nu îl fac prea des... adică nu am eye contact cu toți libidinoșii dubioși din tramvai, și am observat că îmi căuta în geantă. Am pus mâna și imediat după, pentru că eram în stație, a coborât. Norocul lui... dar și al meu, pentru că nu furase nimic. Telefonul era în altă parte și banii erau în portofel, portofelul mare, greu de scos... dar dacă îl mai lăsam un pic, sigur căuta el mai bine.

Mi-e scârbă de voi, jegurilor! Sper să nu găsești nimic azi, cum n-ai găsit nici la mine, poate așa te reprofilezi și tu și muncești, nu mai furi munca oamenilor.

Oamenii vin și pleacă

Așa este viața, acesta este mersul lucrurilor. Oamenii vin și pleacă, iar la sfârșitul zilei, când încerci să adormi, ești doar tu cu tine. 

Poate fi dureros și trist să lași oamenii să plece, dar este cu atât mai greu să îi ții cu forța, dacă locul lor nu mai este în preajma ta. Trebuie să ne obișnuim cu noi, cu singurătatea și neputința noastră și cu dezamăgirile pe care le înfruntăm de atâtea ori.

vei mai iubi

Nu poți urî oamenii pe care i-ai iubit. Aceasta este părerea mea...

Fie că un om te-a părăsit, ți-a distrus speranțele, visele și viitorul pe care ți-l imaginai doar cu el, fie că ți-a dat peste cap planurile, perspectivele, prioritățile și rațiunea de a trăi, nu poți sfârși prin a-l urî.

După despărțire este clar că simți că îți este dușman, inamicul numărul unu, pentru că a reușit să te doboare în câteva fracțiuni de secundă cum alții nu au reușit în ani întregi, pentru că aveai încredere în el și a trădat-o fără să clipească, pentru că îți era prieten, confident, amant și, mai presus de orice, îl iubeai. Și el ce a făcut cu toate astea? Le-a făcut mototol și ți le-a aruncat în piept, s-a încăpățânat să devină străin, să fie nimic, când înainte era totul...

Rămâi cu un gol după ce îți pleacă persoana iubită din viață. Și nu este numai un gol în pat, în casă, în agenda telefonică, în cercul de prieteni, este un gol în viața ta și un gol în inimă pe care îl simți de fiecare dată când respiri. Este un blocaj în minte, oricând vrei să te gândești la altceva. Este un zid între tine și ceilalți, de fiecare dată când încerci să iubești din nou.

Dar apoi, dintr-o dată, vezi totul mai clar. Îți pui ordine în gânduri și nu este ca și cum te-ar durea mai puțin, doar că scoți ce-i bun din tot răul care simți că te înconjoară și încerci să ai grijă de sufletul tău.

Nu se întâmplă într-o zi, două, trei, dar îți revii. Nu complet, dar ești mai bine, din ce în ce mai bine. Și atunci nu te mai uiți cu resentimente la trecut, ci iei o învățătură și vezi partea bună. Te maturizezi cu fiecare lucru care te rănește și te clădește. 

Ajungi să treci peste și să iubești din nou. Este cale lungă, dar găsește-ți timp, răbdare și putere să o parcurgi, pentru că la sfârșitul drumului te găsești pe tine întreg. După ce ai călătorit destul, poți să zâmbești din toată inima, să îți controlezi emoțiile și sentimentele legate de acea persoană din trecut și poți să nu îl urăști. 

Este păcat să te legi de oamenii cândva dragi prin sentimente și gânduri atât de negre și crude. Viața merge mai departe și vei mai iubi. 

love of my life

Sunt mai bună decât ea. Mai bună, mai drăguță, mai deșteaptă și te-aș fi iubit mai mult. De ce ai ales-o pe ea, când eu te aleg zi de zi tot pe tine, chiar dacă a trecut timp mult de când tu ai ales să te îndepărtezi? Ce are ea și ce ți-a oferit, de a reușit să te țină mai mult lângă ea? Poate este de vină faptul că este mai mare și, implicit, mai matură. Eu eram doar un copil care visa la lucruri pe care nu avea atunci de unde să știe că nu le poate avea, un copil ce se cuibărea în brațele tale și simțea că toată lumea îi aparține, pentru că tu erai lumea lui... Tu ești lumea copilului din mine, care devine femeie, pe zi ce trece mai tare. Tu ai pus piatra de temelie la construirea femeii care încep să fiu. O femeie în toată firea... O femeie pe care nu ai avut răbdare să o vezi crescând și înflorind lângă tine. Nu a fost să fiu eu cea lângă care să îmbătrânești și aș fi putut să înțeleg asta, aș fi putut să accept, dar nu m-aș fi așteptat să pleci atât de repede, tocmai când începusem să am cea mai mare nevoie de tine.

Am avut nevoie de explicații, dar nu le-am primit. Apoi, mi-am zis că am nevoie de timp, căci timpul le vindecă pe toate și am avut timp din plin, un an și ceva. Am început în timp să înțeleg că nu a fost vina mea. Dar tot mă simt vinovată că te-am pierdut și că nu mai pot face nimic și într-un fel simt că am pierdut dragostea vieții mele...